Arta conversatiei – cel mai cunoscut roman al Ilenei Vulpescu

„Arta conversației” este cel mai cunoscut roman al autoarei Ileana Vulpescu, publicat în anul 1980 la editura Cartea Românească. Acesta a fost vândut în peste 50.000 exemplare, iar în anul 1981 autoarei i s-au oferit Premiile „Ion Creangă” și „Cântarea României”. Opera a fost recunoscută și pe plan internațional, fiind tradus în maghiară și franceză.

            Arta conversației de Ileana Vulpescu este o scriere aparte, evidențiată prin însăși emoția ce o transmite. Pe lângă dialogurile savuroase, introspecțiile autoarei se regăsesc la intensitate maximă, acolo unde sentimentele și trăirile protagonistei tulbură sufletul fiecărui cititor. Autoarea nu pune accentul pe dialoguri, ci pe monologul interior al Sânzianei Hanganu, o femeie divorțată, care își crește singură cei doi copii.

            La un moment dat, protagonista se reîntâlnește cu tatăl Anei, fata cea mică, situație ce declanșează începutul monologului și retrăirea evenimentelor trecute, astfel încât Pavel reușește să înțeleagă motivele ce au determinat-o să nu îl mai caute după o lună petrecută pe malul mării.  Sânziana este un personaj ce se remarcă prin gândirea obiectivă, hotărâre și corectitudine. Aceasta își  cunoaște încă din perioada adolescentină principiile sale de viață, cele mai importante fiind corectitudinea, simplitatea, modestia și dorința de evoluție. Mama fetei, Smaranda, a avut un rol important în dezvoltarea sa.

            Smaranda a urmat literele la Sorbona, a avut bursă de stat și ajutorul familiei, ca mai apoi să exceleze în meseria de profesor de limba greacă și latină. A predat până când vremurile s-au schimbat, apoi a lucrat ca dactilografă și trăducător pentru diferiți scriitori. Educația primită, modul de a gestiona fiecare situație în parte, cât și perspectivele de viață au fost transmise mai departe fiicei sale, Sânziana, caracteristici ce îi vor marca personalitatea tinerei fete. Prin poveștile Smarandei, autoarea parcurge o serie de noțiuni ce vizează literatura, istoria (perioada stanilistă), credința, filozofia, femeia expunându-și propriile concepții de viață, atât fiicei ei, cât și celor apropiați.

            Drumul Sânzianei este unul presărat cu numeroase obstacole. Inițial, se îndrăgostește de scriitorul Alexandru Bujur cu care se va căsători. Bărbatul nu reprezintă idealul pe care aceasta și-l dorește, fiind un om egoist, orgolios, meschin. Complexul de inferioritate îl face să aibă un comportament superior față de cei din jur, ajungând să-și piardă respectul atât pentru soacra sa, cât și pentru oamenii din jurul lui. În final, Alexandru este atras de o altă femeie, motiv pentru care renunță la Sânziana. După experiența trăită, bărbatul dorește să se întoarcă la protagonistă, însă sentimentele acesteia sunt incerte, de la ură, la indiferență, înstrăinare, ca mai apoi să rămână doar înțelegerea.  

            Iubirile trăite de Sânziana se desfășoară mai mult în sfera imaginară decât în cea reală, vizează regretul și momentele netrăite. În adolescență, îl iubește pe Daniel, bărbatul pe care îl vede ca pe un prieten, un înlocuitor al părintelui biologic. Pe urmă, în secret, se îndrăgostește de doctorul Vladimirescu, medicul prezent la nașterea Mariei (moment în care relația sa cu Alexandru se află în impas), iar mai târziu se simte atrasă de doctorul Mugur. Iubirile sale rămân în sfera imaginară deoarece femeia nu acceptă conceptul de infidelitate si nici inițiativa de a înterveni în familia celorlalți. Viața intimă a femeii se rezumă doar la relații trecătoare, aventuri scurte, fără a pune bazele unei familii. Este cinstită cu ea însăși, cât și cu oamenii ce o îndrăgesc, motiv pentru care își gestionează foarte bine emoțiile ce ajung uneori să o copleșească.

            Inteligența, bunătatea, curajul de a trata cu obiectivitate fiecare eveniment în parte, cât și libertatea de gândire îi aduc femeii invidii venite din parte oamenilor cu care interacționează. În ciuda atuurilor avute, femeia preferă să-și țină sentimentele și prieteniile departe de ochii fetelor sale, însă Maria reușește să vadă dincolo de aparențele cu rol protector, făcându-i o caracterizare mult prea realistă despre viața și sufletul său.

            Ileana Vulpescu, prin intermediul vieții tumultoase a protagonistei, oferă o imagine în ansamblu despre greșeli, eșecuri, reușite, inițiative, compromisuri. Povestea Sânzianei este comună, motiv pentru care fiecare persoană se poate regăsi în acțiunile și gândurile acesteia. Autoarea pune accent pe autoanaliză prin intermediul introspecțiilor folosite, a dialogurilor, cât și a concepțiilor relatate. Romanul a ajuns în atenția publicului, a fost transpus pe o scenă, într-un spectacol de succes, în anii 1980. Scriitoarea a afirmat că „succesul spectacolului al cărui text se trăgea din carte l-a asigurat problema familiei, singura pe care-o prezenta; problemă de trecut, de prezent, de viitor”.